Leonard Cohen, pur și simplu!

Facebook suspendă arbitrar conturi

 De cîteva zile, mi se întîmplă ceva ciudat. Vechi postări de-ale mele de pe Fb sînt raportate pentru nuditate, iar contul îmi este suspendat pe 24 de ore sau 3 zile. Ultima dată chiar în această seară. Fotografiile incriminate nu erau nicidecum indecente. Am făcut niște săpături, se pare că orice individ care nu te place poate să raporteze o postare de-a ta și iei obligatoriu pauză, chiar dacă nu ești vinovat de încălcarea standardelor Fb. Mă voi strădui să-mi recuperez materialele pe care le cred importante și am să părăsesc această rețea. Voi posta doar pe blog. Mă enervează să-mi fie suspendat contul din vini închipuite. Dacă cineva este interesat de ceea ce scriu, mă va găsi și aici, dacă nu, nu!

Pseudojurnal parizian (4)

24 iulie

Ca o completare la starea mea de aseară. Oameni buni, românul autentic chiar există? E o specie de vertebrată sau e o moluscă, fiară sau meduză înţepătoare? Are tot ce-i trebuie unei fiinţe vii, ochi, cap, mîini şi picioare, creier, conştiinţă? Că-mi pare puţin cunoscută specia asta care sparge forumurile cu înjurături gen: "...'vă-n gură de moldoveni proşti!", " 'ţ-ai dreacu de ardeleni idioţi!", " 'mnezeii mamii voastre de olteni cretini!", "băsişti împutiti!", "cîini de uslaşi!", "să-mi sugeţi poola de ziarişti care luaţi bani

de la PDL!". Vorba lui Octavian Cotescu dintr-un scheci celebru: "Vasăzică, cum îţi spuneam, toată acţiunea se petrece într-un sat de pescari..."; "Îhi, mda!", îi răspundea minunatul Marin Moraru, dar ei erau doi romani autentici pe o bancă în parc. Noi ce-om fi oare? Pescarii, peştele din cîrlig sau momeala facuta din mălai?

Am ceva special cu ăi de le pute Romania după ce dau de gustul unturii din Vest. Nu ajung bine să-şi moaie tenişii în praf berlinez, parizian sau milanez, că-i apucă o silă de ţara natală ceva de speriat! Unul din Italia zice repede că a fost la "mercato" să-şi ia chiloţi, că "magazin" sau oarecum românizatul "supermarket" dovedeşte că vii de la mitoc (aici işi are originea cuvintul mitocan). Altul spune că e timpul să ai şi tu parte de niste dezbateri intelectuale la Paris, că în capitala Franţei îşi dau întilnire geniile, nicidecum în amărîta aia de Romanie! Îmi scrie o cuconiţă din Germania, reproşîndu-mi că prea m-am dat lovit cînd mi-a murit un prieten de-o jumătate de viaţă şi-am postat pe blog un material cam patetic. La ei, la nemţi, deşi ea-i de pe lînga vechiul cartier Lozoveni toată ziua, nu se procedează astfel. Noi, germanii, sîntem mai reţinuţi, te dăscăleşte româncuţa noastră, că şi mamei îi zic, cînd vin în vacanţe în România, să nu mă mai întrebe de două ori dacă chiar nu mai vreau o porţie de borş, că nemţii te întreabă o dată şi gata. Alţi românaşi, veniţi în Franţa cu vreo 7 - 8 ani în urmă, şi-au certat mama aflată în vizită că de ce a vorbit româneşte cu nişte români în parcul de lîngă bloc la Bobigny Pantin Raymond Queneau, că nu trebuie să afle francezii că ei nu sînt francezi. Măi să fie! Nu puteţi voi să faceţi ca ala, un nebun ce ne teroriza pe la redacţia Vieţii libere cerîndu-şi banii lui de la SIDEX? Omul şi-a ras cu lama numele din buletin şi a scris Gioni Manix cu pixul. Spunea că e imperios să plece în America şi îsi alesese şi un nume pe măsură, să nu zică pieile roşii că-i vreun neam prost. Dar el avea o scuză, figuranţilor, avea minţile duse cu sorcova după un accident cu basculanta!

Am văzut pe aici ţiganul cerşetor cu căţel (se poartă, ca să înmoaie inimile îsi iau un biet căţeluş şi-l ţin lîngă cutia cu marunţiş, mîngîi animalul, marci banul) care trimitea prin Coynstar în ţară bani mai mulţi decît mine. Am văzut ţiganca-crab, umblînd prin metrou ca un paianjen uriaş, în patru labe, cu picioarele răsucite, repetînd mesio!, mesio!, medam! Tiganca cu bandaj mereu nou pe mîna stîngă şi cu cănuţa de tablă zornăind din nişte mărunţei se află la post, zilnic, pe Bulevard Sebastopol, chiar lîngă curvetele alea chinezoaice urîte ca foamea. Ţiganul one-man-show face un spectacol amuzant din trombon, voce şi un negativ înregistrat la o sculă portabilă alimentată la un acumulator de maşină, dansează pe muzica lui, se scălîmbăie, dă bezele pe spaniolă şi întoarce melodia pe româneşte la refren: "Hop-şa, mi-am lăsat familiaaaaa, că e greu în ţara mea!" Ţiganii furăcioşi umblă cu gaşca. Unul mai măricel, îmbrăcat la costum şi cîţiva mai tinerei, copii chiar, băieţi şi fete. Vorbeau tare intr-un vagon şi Andi, amicul meu, cam împuşcat în aripă cu nişte bere, a intrat în vorba cu ei. Şeful echipei s-a răstit: "V-am zis să nu mai vorbiţi româneşte cînd plecăm la ciordit!" Am mai văzut prin Paris ţiganul zdravăn, grăsunel, bun de muncă, umblînd cu un copil împrumutat de la o vecină ce avea mai mulţi şi cerşind ceva pentru micuţ, "măcar un tichet de restaurant". Ţiganii cu alba-neagra sînt organizaţi ca o mică armată. Ocupă cîte o străduţă pe unde vin turiştii să cumpere suveniruri, în zona Pigalle. Pun trei-patru cutii din carton pe post de măsuţe în mijlocul drumului şi încep să învirtă discurile alea de cauciuc. Lîngă ei, absolut întîmplător, stau nişte persoane care, chipurile, joacă şi cîştigă 50 de euroi ca pe apă. Apoi vin fraierii şi, cînd văd că se pot face banii atit de simplu în capitalismul ţigănesc de cumetrie, se aruncă precum musca la rahat. Pierd unii cu sutele de euro. Dar nu-s de plîns, ce s-ar face deştepţii dacă n-ar fi mama proştilor mereu gravidă? Politia i-ar înhăţa mai des, dar la fiecare colţ de stradă e cîte un pîndar ce dă alarma imediat. Cartoanele rămîn acolo şi onorabilii crupieri se amestecă-n mulţime. Ar mai fi prostituatele ţigănci, vai de mama lor cine şi-o fi punînd mintea cu ele! Îmbrăcate şi vopsite ca nişte pupeze, se bat de muscă pe Bulevard Strasbourg. Ies o dată de la Lidl, traversez şi dau peste un covor gros împletit artizanal din coji albe de seminţe. Lînga el, scuipînd de zor, munceau doi pe faţă şi unul pe dos trei panarame ce mestecau mai rapid decît batozele în campania de toamnă. Azi, într-un vagon alăturat se auzea ceva ce semăna a muzica de operă, era ţiganca-primadonă. O soprană cam tomnatecă se străduia să-şi merite ciţiva euroi pentru puradeii rămaşi la baracă (am uitat să vă spun că ţiganii au adevărate cartiere de carton presat pe aici). Măi frate, cîntă principesa cu pasiune vreo patru-cinci staţii la rînd, ăia din vagon cu urechile pline de sînge. Nu cred că i-au apreciat prestaţia cu prea multă dărnicie. Hehe! la următoarea oprire, veni Angelica lu' Gheorghiu să ne fericească şi pe noi cu nişte triluri. N-o să banuiţi ce cînta matracuca umflîndu-şi niste ţîţe care-i puteau răni genunchii: "Aaaaaaaaastăzi s-aaaaaa născuuuuut ceeeel făr' de-ncepuuuut, cuuuuuum au ziiis proroooocii!" Şi-avea aşa o evlavie-n trupul său mlădios, o atît de dogită voce, că la staţia următoare a coborît cam trei sferturi din vagon! Eu, masochist, am rămas şi i-am dat si 50 de centime, că-i de-a noastră, fată din popor, şi mă bucur ca ambasadorii aştia culturali stau pe aici şi chiar nu se dau duşi oricît i-ar înjura rasista aia de Marine Le Pen. Pe ei, pe mama lor, fraţi ţigani!

Tot am timp azi, să vă mai zic una cu generosul meu prieten Andi. Mă sună într-o zi să mă întrebe ce vreau să mănînc. Ce-o fi, îi răspund, că nu-s pretenţios. Să dezgheţ nişte carne din congelator, să punem de-o tochitură? Bun aşa, tu eşti şeful! Mai umblu prin oraş, apoi vin spre arondismentul 16 şi urc cu greu cele şapte etaje pînă la cămăruţa unde mă gazduieşte Andi. Îmi deschide amfitrionul, fac un pas înăuntru şi...să cad din picioare! În chiuveta blocată cu un dop şi plină cu apă pluteau nişte bucăţi de carne de porc. Acolo unde îşi spală omul ciorapii din cind în cînd şi-şi suflă mucii în fiecare dimineaţă, se afla viitoarea noastră masă de seară. Frate, îi zic deja verde la faţă, asta vrei tu să mîncam. Desigur! Omule, ai pus carnea să se dezgheţe în chiuveta de baie. Da, şi? Cum şi? Eu nu manînc în veci de-acolo! Hai, măi, că am spălat-o bine! Să fii sănătos! Tot ce mai vreau la ora asta e o conservă de peşte.

Azi citesc "Oameni sărmani", ediţie 1954. Aflu din prefaţa Tamarei Gane că Dostoievski a fost băiat bun dar cu lipsuri. Ah, să fi prins el epoca măreţului Stalin, să-şi fi dres lipsurile cu volumul "Curs scurt de istorie a PCUS", să vedeţi atunci ce scriitor ar fi ajuns Feodor Mihailovici!

"Dintre scriitorii cei mai discutaţi, a căror operă cere a fi reconsiderată cu toată grija şi atenţia de pe poziţiile esteticii marxist-leniniste, este şi F. M. Dostoievski. Caracterul contradictoriu al operei sale a creat în jurul acestui nume o enigmă de multe ori <<ispititoare>> pentru cititorul neavizat. Şi nu fără motiv. Decenii de-a rîndul, atît de cunoscutele romane ca: <<Idiotul>>, <<Crimă şi pedeapsă>>, <<Fraţii Karamazov>> şi altele au tulburat minţile fragede ale tinerilor generaţii, exercitînd de multe ori o influenţă nefastă asupra orientării lor ideologice. De aceea numai o interpretare ştiinţifică, obiectivă, este în măsură să asigure revalorificarea justă, dialectică, a creaţiei dosto-ievskiene, în care sînt atît de strîns împletite laturile pozitive cu cele negative."

Pseudojurnal parizian (24)

25 august

Martinaş se sculă de dimineaţă cu o durere de cap. Băuse cu un amic vreo două feluri de bere, apoi trecuseră pe vin roşu şi încheiaseră cu unul spumant. Ăla plecase la muncă, dar Martinaş rămăsese să bolească îndelung cu capul greu înfundat în pernă. S-a ridicat într-un tîrziu să meargă la toaleta de pe hol, băuse mult al naibii. În chiloţi şi fără papuci, lăsă deschisă uşa de la cămăruţa unde dormea şi intră în toaleta minusculă. Ca prin vis auzi trîntindu-se o uşa de la curent şi rămase cu scula în mînă, uitînd să mai facă pipi. Nu se poate, nooooo, aşa ceva nu mi se poate întîmpla ! Mintea lui Martinaş nu putea accepta că i s-a blocat uşa de la cameră şi el a rămas singur, la etajul şapte, dezbrăcat şi fără chei. Telefonul mobil era tot înăuntru, uşa zdravănă, slabe speranţe s-o spargi cu mîinile goale. Culmea, se auzea urcînd şi cineva de la etajul inferior. Martinaş trase zăvoraşul toaletei şi aşteptă. La naiba, cineva, femeie după voce, voia să intre. Ocupat, strigă cu glasul stins, dar persoana nu plecă, s-a depărtat un pic de uşă şi a rămas să aştepte. Hai, du-te de-aici, cotoroanţo, o îndemna el în gînd, dar aia nici vorbă să coboare, ba şi bătea ceva mai hotărît. Mii de tunete, ce mă fac ? Femeia începu să bată din nou şi chiar să vocifereze. Hai, omule, ieşi o dată, că nu e doar toaleta dumitale ! Cum naiba să mă arăt aşa ? Decise să nu iasa şi să nu mai răspundă. O auzi pe femeie cum coboară grăbită scările. Aşa, du-te naibii la parter, că mai e una şi acolo, se bucură ! Bun, dar problema rămăsese la fel de gravă, era în chiloţi şi blocat afară din cameră, cheia cealaltă era la Gore şi el lucrează în fiecare zi pînă la nouă seara, uneori vine şi mai tîrziu. N-avea nici telefonul mobil. Cînd făcea el calculul situaţiei nenorocite în care se găsea, auzi din nou voci pe scări, veneau vreo trei persoane de data asta. Bătură în uşă cu hotărîre, sigur femeia adusese gardianca aia columbiancă şi pe bărbatu-său. Cetăţene, deschide ! Dar cetăţeanul era cam clandestin în blocul ăla, Gore îl găzduia temporar şi-l sfătuise să nu se ciocnească cu aia de la poartă, că-i bai. Şi poftim, acum se ascundea în dosul uşii doar în chiloţi, iar trei persoane abia aşteptau să-l ia la întrebări. Răspunse într-un tîrziu la insistenţele lor. Ocupat, ocupat, dar ăia îi cereau să iasă, că nu-i doar toaleta lui, că au şi alţii dreptul, că poliţia, că lăcătuşul… Nu deschid, le spuse, dar preopinenţii, enervaţi şi mai tare de impertinenţă, începură să dea telefoane după un meseriaş care să spargă broasca. Băăăăă, dă drumul, că te fac bucăţi, urla soţul columbiencei! Era un tip solid, ce se putea ţine uşor de promisiune. Martinaş era doar piele şi os, îi căzuseră aproape toţi dinţii de la o paradontoză, păr pe cap mai avea de vreo baie cel mult. Ce naiba-i de făcut, se agita el cît putea în chicineta aia foarte strîmtă ? Deja urca încă cineva, probabil lăcătuşul cu sculele de spart yala. Martinaş se făcu mic după uşă, meseriaşul şurubărea cu îndemînare în partea cealaltă. În toiul disperării lui, îşi aduse aminte că, pe cînd era mic la bunica din partea mamei, visa că se poate face nevăzut în bancă la şcoală şi profesoara de matematică nu se mai ia de el, să-i rupă palmele cu compasul cel mare din lemn care avea un şurub greu între cele două braţe. Era speriat tare de matematică, nu era atît de slab cît îl făcea profesoara aia rea să-i fie frică. Visa că se poate face invizibil şi imponderabil totodată şi zboară uşor spre balta liniştită de la Prut, chiar lîngă capul podului spre Cahul. Broasca era pe cale să cedeze, Martinaş se adunase ghem, se liniştise, timpul se dilatase brusc, avea răgaz destul să viseze. Soţul columbiencei mai dădu şi el un picior în uşa toaletei şi o trînti de perete. Înăuntru, cucu, nu era nimeni.

   
 Cînd au băgat toţi capul pe după spatele lat al matahalei şi au văzut că nu-i nici urmă de Martinaş, femeile au dus mîna la gură, apoi s-au repezit spre gemuleţul din spate. Se temeau că s-o fi aruncat de frică în curtea interioară. Nici vorbă, lui Martinaş i se implinise visul, se transformase într-un fir subţire de abur şi plutise uşor chiar pe lîngă ei cînd dăduseră buzna. De pe palier se strecurase afară pe fereastră şi plecase să colinde Parisul, zburînd în bătaia unui vîntişor ce prevestea toamna. S-a condensat într-o picătură de apă chiar pe marginea unui pahar din care o fata sorbea, din cînd în cînd, ceva de culoare roz. Era încîntat la gîndul că buzele moi ale domnişoarei îl vor bea delicat, dar n-a fost să fie norocul lui. O vrăbiuţă curajoasă se apropie de paharul lăsat o clipă din mînă pe măsuţa cofetăriei şi-l înghiţi scurt pe Martinaş cu pliscul ei iute. Fir-ar să fie de ghinioane pe ziua de azi, cugeta el pe cînd se dizolva încet între nişte boabe de mei şi firimituri de covrig din guşa păsăruicii ! A doua zi, Martinaş se evaporă dintr-un găinaţ minuscul şi-o luă încet spre nori.

Pseudojurnal parizian (31)

Cu două luni în urmă, l-au concediat de la bancă. Nimic n-a mai fost ca înainte, nici gagică-sa şi nici prietenii de pahar. Fata şi amicii îl apreciau pentru generozitate, pentru cumpătare nu merita respect, părea total sărit cînd avea chef să petreacă, cheltuia mai mult decît era nevoie, avea de unde. Văzuse lumina zilei într-o familie patriotică de tip vechi, săracă, cu coada sus, obsedată de conspiraţiile internaţionale împotriva ţărişoarei, de evreii atotputernici şi de puritatea rasei albe. Rămăsese fără muncă din cauza directorului filialei bancare din oraşul său. El era bun în meseria de inspector credite, însă directorul avea o nepoată la care ţinea mult, aia făcuse o facultate cu profil bancar şi voiau părinţii s-o vadă angajată pînă să plece cu toţii în vacanţă. Concedierea a venit ca o izbăvire pentru el, cel puţin la început. Primise cîteva salarii compensatorii, aşa că a putut să-şi păstreze stilul de viaţă relativ opulent încă vreo trei luni. Se ambala mereu în discuţii legate de obsesiile lui şi ale familiei sale de patrioţi. Era convins mai mult ca niciodată că evreii conduc lumea prin banii lor adunaţi din sudoarea popoarelor exploatate perfid, tocmai ce descoperise că fostul lui şef avea în genealogie un străbunic ce se numea Feldman. Hahaha, asta e, a aflat că sînt din stirpea naţionaliştilor şi vrea să ma distrugă! Aproape că se simţea bine în postura de apărător al neamului şi de persecutat etnic. Dar cum de-l chema Popescu în acte pe fostul său şef? Aici l-a lămurit moş Aristotel, fost şef de cuib legionar în tinereţe. Evreii care luptasera pentru Independenţă, 833 de inşi, au primit cetăţenia, în vreme ce alţii au mai avut mult de aşteptat. Este clar, i-a zis bătrînul, că, deşi deveniseră parte integrantă din spaţiul naţional cu toate drepturile autohtonilor şi unii îşi schimbaseră numele de familie, ăia încetăţeniţi în urma războiului au rămas în inima lor tot evrei, părtaşi ai marelui plan jidovesc de acaparare a lumii, de aia trebuie scormonit în biografia fiecărui individ ce face rău băştinaşilor inocenţi, sigur vei găsi strămoşi din neamul lui Israel. Sîngele apă nu se face, nepoate, ascultă la mine! Lămurită pe deplin, victima bău şi mai mult ca să uite de necazuri. La o oră tîrzie din noapte, limuzina unui tip cu bani mulţi îl izbi de asfalt, era într-o stare de beţie moderată şi traversa aiurea o stradă din centru. La spitalul judeţean au constatat că-i trebuie o transfuzie de sînge dintr-o grupă mai rară. S-a făcut un apel la fostul loc de muncă pentru donaţii şi s-au găsit doar două persoane compatibile, directorul filialei şi o domnişoară de la casierie. Scăpat cu viaţă, fostul inspector, nevoit să dea ciubucuri consistente în spital, constată că rezervele de marafeţi s-au cam topit, aşa că nu mai dădea de băut prietenilor şi nici gagică-sii nu-i lua cadouri la fel de des. Tovarăşii de şpriţuri nu cunoşteau cauzele acestei transformări a lui şi nici iubita nu ştia mai mult. I-a lămurit tot bătrînul Aristotel la o întrunire de seară ţinută pe terasa lui Crăcănatu’. Amicul primise o transfuzie de la fostul său şef care era un Feldman. Ascultaţi la mine, sîngele apă nu se face, perora bătrînul şef de cuib, acum e de-al lor! De atunci a început Cristi să simtă o răceală în cercul cunoscuţilor săi, îl acuzau de zgîrcenie. Iubita l-a părăsit reproşîndu-i că a început să miroasă nasol, devenise impur.

Pseudojurnal parizian (30)

1 septembrie

Prindeţi-vă palmele după cap şi lăsaţi-vă pe spate pînă atingeţi cu coatele podeaua. Rămîneţi aşa cam jumătate de minut, apoi ridicaţi-vă brusc, să fie mişcarea ca o ruptură, muşchii abdominali să sufere un şoc. Vasile se lăsa torturat de trei ori pe săptamînă la sala de fitness, numa’ să-i mai scadă burta respectabilă adunată după ani de fripturi la grătar, rîntaşuri şi berici. Toate fuseseră în regulă pînă cînd o părăsise pe fosta soţie şi găsise o minionă şatenă şi dulce la el la birou. Cu vreo 12 ani mai tînără, măritată de ceva timp cu un şofer, drăguţa îl fermecase cu funduleţul ei obraznic, nu cu mintea ascuţită ca un cuţit bont, cu pielicica fină de pe ceafă, mai puţin cu ţîţele minuscule acoperite inutil cu un sutien ce părea prea mare chiar şi cu numărul cel mai mic. Din masculul falnic ce-şi ţinea familia şi angajaţii la respect, se transformase Gogu într-un canish ce lingea palma fătucii cînd voia ea să demonstreze prietenelor ce prost a găsit la serviciu. De unde nu mînca flăcăul reşapat decît mîncare caldă la orice oră din zi şi din noapte, se mulţumea acum cu un sandviş făcut repede la fast-food. Îi mai trecea prin cap să se revolte, dar cînd ridica mititica ochii ăia rotunzi spre el, îşi înghiţea Casanova vorbele pe loc. Dreptu-i, cînd îl apucau nebuniile pe Vasile, Matilduţa lui îi dădea voie s-o calareasca pe masa de tenis de la subsol şi uneori chiar pe birou, lîngă monitorul cu tub al calculatorului. De aia era el mereu în priză să-i facă multe cadouri, încercînd să-i afle dorinţele chiar înainte de a şi le exprima Matilda verbal, pentru că-l stîrnea cu cîte o fustiţă scurtă si-l lăsa să-şi facă si mendrele. Din cînd în cînd, că nu-i permitea chiar de cîte ori îi căşuna armăsarului, altfel s-ar fi plictisit şi i-ar fi dat papucii pentru alta. De partea cealaltă, Firica, fosta soţie, se consolase că va avea o viaţa fără mari salturi, alături de feciorul ce urma să termine liceul în anul următor. Peste vreo trei ani de convietuire foarte obositoare şi grozav de costisitoare pentru Vasile, Matilda a găsit un moşneag cu bani, l-a lăsat pe Vasile neconsolat şi plin de datorii. Firica, altfel o tipă lipsita de fasoane bigote, a zis şi ea că Dumnezeu nu doarme. După şase luni, au găsit-o doctorii cu cancer la plămîni, inoperabil, a mai trăit încă o jumătate de an uscată ca vrejul de fasole toamna, nici baiatul nu i-a fost alături în suferinţă, se mutase la taică-său. Vasile prinsese un contract gras cu statul pe firma sa şi a revenit în cărţi printre bogătanii din oraş, avea din nou şanse la fete tinere. Dumnezeu, ziceau babele vecine cu Firica, vede şi judecă. Aiurea, le contrazicea un moş de la parterul blocului, sugînd din ţigară, ăl de sus ori doarme, ori e plecat în concediu! Voi nu vedeţi unde-i soarele, fericirea şi traiul bun? Sus, taica, sus, nu la doi metri sub pamînt! În vila cu doua etaje a lui Vasile, nu în groapa de 3 metri pătraţi a Firicăi, toantelor! Te-a bate Dumnezeu sfîntul şi pe tine, comentară creştinele, dar una paraliză peste o săptămînă, iar cealaltă se stinse în somn de la o boală de inimă. Moşneagului îi ieşiră 5 numere la loto şi-şi luă un BMW la mîna a doua. Episcopul ce-l tot linguşea pe Vasile să doneze bani pentru consolidarea catedralei din oraş muri şi el lovit de-un camion chiar după slujba de duminică. Uite c-am mai scăpat de-o cheltuială fără folos, zise Vasile cînd auzi de întîmplare, o coroană cu regrete eterne e ceva mai ieftina!