Pseudojurnal parizian (29)

17 august

Oi fi luat azi masca de englez la mine fără să-mi dau seama? Cert este că, după ce alaltăieri m-au abordat ecologiştii ţigani în preajma lui Moulin Rouge, azi s-au găsit cîţiva, din aceeaşi etnie, să mă ia de prost pe gazonul unde cugetam la nemurirea sufletului lînga Tour Eiffel. E locul meu preferat din Paris cînd vreau să-mi petrec timpul într-un mod plăcut. Copaci înalţi care ţin umbră deasă, gazon scurt, lume cuminte, linişte, poţi să dormi cît vrei, numa' să nu uzi şi canapeaua. Vine o haită din aia de ţigăncuţe cu un lider adolescent la vreo 17 ani. V-am zis că umblă cu nişte prostii de tabele ca să semnezi pentru lilieci, guzgani şi curci plouate. Semnezi, dai şi tu un euroi, crapaţi-ar portofelu' tău de turist prost! O ţigăncuşă cu tupeu mă ia din scurt: "Do you speak english ?" De aia zic eu că-mi voi fi luat masca nepotrivită la mine, pentru că eu ştiu engleza doar din filme. "Pourquoi?", mă dau eu chinez.
Şi cînd se pregătea lingvista să-mi răspundă în limba lui Voltaire, mă pufneşte rîsul şi-i zic: "Băi copii, pe mine m-aţi găsit?" Şi-a apucat-o pe-o tovarăşă de-a aleia un rîs isteric, de parcă nu mai întîlniseră români pe lînga Turn, "Hehehehehehe, hihihi, e de-al nostru!" La vreo cinci metri mai încolo, cineva lăsase în paza unei doamne nişte lăzi mari cu alimente şi apă, iar dintr-o cutie de carton se iţeau nişte mere. Una din ecologistele ţigănci s-a repezit să ia unul, crezînd că-i la liber. Aud un strigăt disperat din spate: "Nooooooo, noooooo! C'est à moi!", "Pour manger, madamme", încerca să-i explice cea care îndrăznise, frecîndu-şi burta cu palma, de parcă franţuzoaica avea grijă doar să nu-i foloseasca cineva merele drept momeală de porumbei. A pornit-o toată gaşca la vale, iar la cîteva secunde după plecarea lor au apărut trei poliţişti înarmaţi pînă în dinţi. "Am înţeles că aţi avut probleme cu nişte rromi, au întrebat-o pe femeie?" Avusese, biata, dar era mulţumită că scăpase fără daune. Eu zic că francezii nu mai au şanse să facă ceva în privinţa acestor etrangeri, trebuie să se adapteze ei invadatorilor, să limiteze pe cît posibil pagubele. N-am văzut exemplare umane mai mobile şi mai lipsite de scrupule. Expulzarea lor nu s-a dovedit o soluţie, nici dărîmarea cu buldozere şi jandarmi a taberelor din cartoane unde s-au aciuat, nici programele de integrare pe bani grei. Sînt aproape imposibil de prins în flagrant, lucrează la furat cu minori ce nu pot fi arestaţi, au o organizare la ciordeli demnă de pana lui Charles Dickens, ei sînt oamenii viitorului în condiţii de criză. Vor fi ultimii indivizi care vor muri de foame. Sînt expresia pură a naturii în luptă cu restricţiile pe care societatea le-a impus de-a lungul secolelor pentru a rezista civilizaţia. Văzîndu-i cît de uşor s-au făcut nevăzuţi din fata autoritătilor dotate cu pistoale şi spray-uri cu gaze, te întrebi dacă n-a rămas statul în urma vremurilor, nu isteţii de ţigani. Cred că simpla aplicare a drepturilor omului în cazul lor e o frecţie. Cînd refuză regulile oricărei societăţi şi totuşi fac faţă tuturor provocărilor secolului 21, cred că sîntem în situaţia de a lua lecţii de la ei, nu să le dam noi lor exemple de succes. Ei sînt profesorii!

Pseudojurnal parizian (28)

30 august

Biciclete pe plajă. Fete şi băieţi pedalînd ca nebunii prin nisip. Costică se plictisea pe malul mării cu Toto, cîinele lui maidanez crescut de trei ani în apartament. Să dea naiba dacă ăştia nu-s bătuţi în cap, proştii dracului ! Or să vină acuş derbedeii ăia ai lui Mamuc şi-or să-i caftească, să vezi ce şi-o iau ghiaurii, cugeta Costică supărat că-i deranjau liniştea la ora 7, duminică dimineaţa! Şi-ntr-adevăr, dinspre capătul celălat al plajei îşi făcură apariţia două Hummer-uri şi un Grand Cherokee cu bare de inox peste mască. Iaca bal, zise martorul tăcut al unui exerciţiu de forţă inutil şi cu siguranţă dureros pentru gaşca de adolescenţi plini de energie ! Ocoliră deşteptii ăia motorizaţi grupul pe biciclete şi începură să strîngă cercul, să-i cuprindă-n cleşte, să-i bata şi să-i umilească, eventual să violeze şi fetele din grup. Prinşi între malul înalt ce mărginea plaja şi maşinile de teren ale golanilor, copiii s-au oprit mai mult nedumeriţi decît speriaţi. Ce vor chelioşii ăştia ? Păi, voiau şi ei un pic de « distracţie », jigodiile ! Şase matahale învăţate să facă ce le taie capul aveau opt victime sigure înghesuite în peretele din spate. Ghinionul lor a fost că tinerii programaţi să fie de batjocură în cîteva clipe erau din lotul naţional de judo, cîştigaseră campionatul european pe echipe la tineret şi veniseră la mare să se relaxeze. Le-au sucit din citeva mişcări membrele idioţilor cu maşinile mari, unuia chiar i-au rupt «creanga» din cot. Cînd se văitau aia pe plajă de durere, a apărut poliţia, alertată de Costică. Două limuzine cu « tablagii » şi un microbuz cu robocopi din trupele de intervenţie. Ce a urmat părea că face parte dintr-un film cu proşti. Celor din echipa sportivilor cu 18 ani împliniţi li s-au făcut procese verbale în vederea unor amenzi penale pentru vătămare corporală, sportivilor încă minori li s-au trimis avertismentele la club, iar golanii accidentaţi au fost duşi la spital de colegii ce mai erau în stare de funcţionare. Cînd să evacueze bucata de plajă, maşinile de poliţie au oprit lîngă Costică, să-i ia şi lui o declaraţie. Toto a mîrîit un pic la un robocop şi ăla l-a împuşcat în cap. Aşa a ajuns şi Costică la secţie în calitate de învinuit. Nu respectase, ziceau poliţaii, legea privind animalele periculoase, ieşise cu cîinele la plimbare fără să-i pună botniţă şi-l lăsase slobod din lesă, deci viaţa unui coleg de-al lor fusese pusă în pericol, ceea ce îndreptăţise uzul de armă. Nevenindu-i să creadă că blîndul Toto, cel mai cuminte cîine de casă din lumea asta nebună şi violentă, rămăsese întins pe nisip cu creierii sfărîmaţi doar pentru că el îl scosese la plimbarea obişnuită, Costică a semnat amorţit tot ce i-au zis ăia la secţie că trebuie pentru ca dosarul să poata fi înaintat Parchetului, nu-l mai interesa decît să iasă la aer. Afară era deja ora 9. Ultimele fire de rouă se evaporaseră, plaja încalzita de soare duduia de muzica eliberată din nişte boxe imense de hip-hoperi, rasa umană reuşise să treacă încă o noapte de beţie, peste creierii împrăştiaţi ai lui Toto roiau deja muştele.

Pseudojurnal parizian (27)

27 august

Maricica făcuse conservatorul de muzică din Capitală. Nu din propria-i pasiune. Taică-său era plutonier la un regiment de tancuri din localitate, în formaţia de suflători. Artist la trombon în echipa de muzicanţi ce cînta marşuri săltăreţe la defilările de 23 august şi “Mai am un singur dor” la înmormîntările pensionarilor militari. Sigur de talentul său componistic, interpretativ şi dirijoral de excepţie, a insistat că fiica-sa îi moşteneşte calităţile şi trebuie să dea musai la Conservator, deşi ea s-ar fi dus mai degrab după Aliodor la terminarea liceului. Acela era băietanul şmecher al secretarului trei de la Comitetul judeţean de partid, făcuse şi el liceul, bea de stingea încă din clasa a 7-a, fuma şi purta blugi originali cu etichete de alamă. Ca orice gîsculiţă adolescentă, Maricica punea mare preţ pe curajul lui Aliodor de a se îmbăta porceşte la petreceri, deşi taică-său îl tot ocăra şi-l ameninţa cu represalii crunte. Fata avea şi ea porniri independente, începuse să mai tragă alcool la măsea şi cîte o ţigară la bairamuri, iar de la primele paranghelii cu lumina stinsă rezolvase şi chestia cu sexul premarital, chiar dacă scumpul de Aliodor era ca şi mort după două duzini de pahare îngurgitate, se găseau alţi flăcăi cu iniţiativă. Nu moştenise talentul de suflătoare de la tatăl său, dar se descurca. Drept urmare, la terminarea conservatorului, secţia Muzicologie, Maricica primise repartiţie în oraşul natal, graţie unor profesori ce îi apreciau talentele date de natură în compensare pentru lipsa urechii muzicale. În unanimitate, comisia de repartizare a absolvenţilor, alcătuită din barbaţi încă în putere, decise că domnişora are tot dreptul să predea despre bemoli şi arpegii la liceul de artă din oraşul ei. Aliodor decăzuse mult, se făcuse beţivan calificat, stîlpul bodegilor, arăta ca dracu’. Taică-său nu mai era secretar trei, ci doar un biet jurist la cadastru. Maricica s-a măritat cu fiul directorului de la muzeul de ştiinţele naturii, unul cam băbălau, agăţat încă de fusta mamei la cei 39 de ani, prost grămadă, dar cu o diplomă în sociologie luată dupa şase luni de „studii superioare” la „Stefan Gheorghiu”. Bafta muzicoloagei a fost organizarea unei defilări cu steaguri şi fanfară pe stadionul „Portul Roşu”. A dat sarcină cîtorva poeţi-muncitori să scrie versuri nemuritoare închinate conducătorului şi soţiei sale, le-a pus pe muzica unor compozitori pricepuţi la cîntări de slavă dedicate regimului. Secretarul doi de la CJPCR, un vînjos tovarăş cu studii de matematică, n-a rămas insensibil la atîta dăruire faţă de cauză şi a chemat-o pe Maricica să bea o cafea la el în birou duminică pe la prînz, cînd nu găseai ţipenie prin Comitet. Luni deja secretarul doi era mai relaxat şi amabil cu lumea, iar Maricica ajunsese şef peste cei ce lucrau la organizarea manifestărilor omagiale. Revoluţia n-a găsit-o pe eroina noastră nepregătită. A prins chiar momentul cînd tînărul episcop vicar alcătuia, potrivit cu noul trend, echipa redacţională pentru o preacucernică revistă ortodoxa ce se chema „Fraţi şi surori, hai la rugăciune!”. Vicarul - şi el un suflet sensibil la frumos - i-a repartizat secţiunea de imne vechi şi litanii. Maricica nu ştia mai nimic despre cîntările religioase ortodoxe, dar era dornica să înveţe şi vicarul aprecia mult rîvna sa, cam de două ori pe săptămînă, mai puţin miercurea şi vinerea, cînd nu era dezlegare la carne. Din postul acela modest, senatorul Pilescu a ajutat-o să obţină funcţia de şef al culturii pe judeţ, după aia, cu sprijinul unor ierarhi ecumenici de prin alte episcopii şi consilii judeţene, a ajuns fata tatii secretar de stat la Industrie, apoi director general la Ministerul Administraţiei, şi, în cele din urmă, ministru plin la Învăţămînt. Bărbatu-său o mai vedea doar la televizor, Aliodor era un boschetar terminat de tot, foştii ei profesori, plătiţi ca vai de mama lor, minţeau ziariştii spunîndu-le că de mult îi prevăzuseră o carieră strălucită. Plutonierul adjutant trombonist la formaţia regimentală se pensionase, era cam senil şi povestea tuturor celor ce stăteau să-l asculte că el a ţinut morţis să o dea pe fiică-sa la conservator. O solidă educaţie muzicală, domnii mei, zicea batrînul cu convingere, poate scoate şi din raniţa celui mai prost exemplar uman bastonul de ministru. Uite, Maricica mea e cel mai bun exemplu!

Pseudojurnal parizian (26)

26 august

De la o vreme, Costică auzea voci. Nu era nebun, avea reminiscenţe dintr-un accident mai vechi cu basculanta. Căra minereu la combinatul siderurgic, făcea doar curse interioare. Ieşise numai o dată pînă dincolo de viaduct, întorsese aiurea peste şine şi tramvaiul care l-a lovit s-a dovedit mai tare decît hodorogita de basculantă. Capul lui Costica a fost zdruncinat violent, aşa că a rămas şoferache două săptămîni în comă la Spitalul Judeţean. Nu a văzut vreun tunel luminos, nici nu a întîlnit persoane dragi decedate de mult, cum citise el înainte că se întîmplă cu cei aflaţi în moarte clinică. Cînd şi-a revenit, a aruncat toată biblioteca lui cu volume despre paranormal şi astrologie. Aceeaşi soartă a avut-o colecţia integrală de pavelcoruţi şi alţi securişti convertiţi la universuri paralele cu bubuli. Gata, e timpul să vin cu picioarele pe pamînt, aici e singura viaţă disponibilă, şi-a zis! Democraţia poate avea virtuţi tămăduitoare pentru cei loviţi de tramvai, de aceea pe omul nostru începură să-l muncească preocupările civice. De unde nu era interesat decît de treaba lui de cărăuş cu basculanta, se trezi, după ce-l pensionară de la combinat pe caz de boală, că sistemul nou instalat în ţară e unul mereu perfectibil şi că părerile lui nu sînt luate în seamă. Dezamăgit şi de liberali şi de socialişti, se hotărî să emigreze în America, patria libertăţii. Devenise radical după comă, nu mai suporta birocraţia de stat legată de emigrare, aşa că-şi rase cu briceagul numele din buletin, apoi scrise apăsat cu pixul peste: Abraham Lincoln. Se ducea zilnic la filiala companiei de gaze, la clădirea aia cu geamuri multe de pe malul Dunării, şi-şi cerea banii lui. Era convins, nu se ştie de ce, că restanţa aia în lei-tramvai ce i-o datora combinatul trebuia achitată de cei de la Gaze. Odată, după ce ţipase de nebun în faţa Romgazului, a făcut unul dinăuntru o glumă proastă, a ieşit cu o găleată de apă şi i-a aruncat-o drept în faţă. S-a aplecat Abraham, a smuls două pietre cubice de macadam şi le-a făcut praf cele două uşi din sticlă de la intrarea principala. Fiind vorba de un preşedinte american atît de important, nimeni nu l-a reclamat la poliţie pentru distrugere, şi-au schimbat oamenii geamurile pe cheltuiala lor. Cum în fiecare manifestare de urî se ascunde o iubire neîmpărtăşită, fostul cetăţean Costică a avut şi zile mai bune cu gaziştii. Într-o zi, un inginer mai ghiduş l-a întrebat ce sumă îi datorează combinatul. Trei milioane şi jumătate, a răspuns americanul în devenire. A scris ala o chitanţă de mînă. Către Banca Naţională a României: Se acordă dlui Abraham Lincoln suma de 3,5 milioane de lei. A rugat-o pe secretară să-i treacă un număr de înregistrare, să pună şi-o ştampilă, apoi i-a dat solicitantului hîrtia cu antet. Cum nu era chiar prost, Costică s-a uitat zîmbind cu subînţeles la inginer: “Eeeeeei, chiar credeţi că-mi dau ăia banii pe hîrtia asta? Ziceţi că-s idiot?”
Altădată, Costică a participat la o chiulaba aniversară a celor de la Gaze. Într-o sală mare se adunase tot personalul din conducerea filialei, să mănînce şi să bea, avea loc şi veşnicul reclamagiu, de fapt, cu toate nebuniile lui, era simpatic. Modest, s-a aşezat crăcănat pe un scaun de lîngă uşă. Cum mîncau ei şi cinsteau, zice doamna Mariana, o funcţionară cu vechime, lui nenea Gheorghe, altă piesă dintre cele uitate de vreme în instituţie: “Ia uită-te, Gigi, la Costică, are blugii rupţi între craci şi n-are chiloţi!” Ce-i drept, fără să ştie, Costică-Abraham arăta sculele din dotare fără vreo jenă, răscrăcărat şi zîmbitor către prietenii săi de suflet. Nenea Gheorghe l-a atenţionat şi împricinatul a roşit tot, a ieşit repede afară, a pus trei copci de sîrmă la prohab şi s-a întors, că era vinul rece, mîncarea bună. Şi gratis pe deasupra.
La masa din faţă, unde erau înşiraţi mai mulţi angajaţi, nenea Gigi, hîtru, avea o nedumerire. “Mariano, tată, ia zi-mi şi mie de ce, din atîtea persoane cu vederea bună de pe partea asta, numai tu ai bagat de seamă că prietenul nostru e în pula goală lîngă uşă?”
În vremea asta Costică răspundea vocilor care-i răsunau în cap şi le promitea că negreşit în săptămîna următoare trece Atlanticul înot, numa’ să-şi cumpere un slip mai trainic.

Pseudojurnal parizian (25)

25 august

Ce ţi-e şi cu globalizarea asta!. Ieri, am cumpărat mai multe suveniruri pentru prietenii din ţară. Am luat şi nişte eşarfe pentru fete, dar şi brelocuri cu Tour Eiffel. Le vindeau nişte indieni în apropiere de Pigalle. Cînd m-am uitat mai atent, şi micile turnuleţe metalice şi esarfele alea pe care scria în toate felurile "Paris", "France", erau "made in China". Acum m-am lămurit eu de ce sînt atîţia chinezoi pe-aici, ţes la eşarfe şi toarnă eiffel-uri la kilogram. Bine, mai sînt şi chinezoaice din alea ce, după truda de textiliste, cîştigă un bănuţ şi din ingineria sufletului, consolează francezi despre care nevestele ştiu că-s la o bere cu prietenii. Aşa va cuceri marele popor chinez lumea! Cu turnători harnici şi textiliste dispuse să muncească în plus dacă partidul o cere. Aştept ziua cînd pe Turn va fîlfîi mîndru steagul roşu.