O vedetă fără fiţe

   Lucian Bute e bun şi pentru că are cei şapte ani de acasă 

Despre boxerul gălăţean am auzit pentru prima oară prin anii 90. Era un junior talentat care cîştiga naţionalele la box amator. Cred că îl descoperise maestrul Octavian Tabără. Făcusem şi eu vreo cîţiva ani de box ca junior şi rămăsesem  interesat de fenomen. În 1998, Bute a luat o medalie de bronz la mondialele de juniori de la Buenos Aires şi a fost premiat de Liga Studenţilor din Galaţi cu titlul de “sportivul gălăţean al anului”. Din raţiuni pe care nici acum nu le pot pricepe, Liga m-a premiat şi pe mine cu tilul de “ziaristul anului”. Nu mă alint deloc, chiar avusesem, d.p.d.v. jurnalistic, un an destul de slab. Lucian a promis de la microfonul aşezat pe scena Casei de cultură a sindicatelor că va munci mai mult şi că va avea rezultate mai bune. Era un adolescent subţirel şi timid. A mai luat o medalie de bronz la mondialele de seniori de la Houston, în 1999, dar n-a intrat în lotul pentru Olimpiada de la Sidney, pentru că familia Simion făcea jocurile pe atunci la categoria lui Bute. A trecut la profesionişti pe urmele lui Doroftei, la clubul canadian Interbox. Restul se ştie. Azi dimineaţă şi-a apărat a 7- a oară centura de campion mondial la supermijlocie. Am mai avut privilegiul să mă aflu în preajma lui Lucian în 2010. Treceam cu nişte amici prin Pechea, comuna natală a lui Bute. Eram cu o camionetă. În faţa noastră un Mercedes mergea f. încet. Noi ne cam grăbeam şi ne agitam în cabină, înjuram la şoferul maşinii din faţă, ca românaşii pe drumurile publice. Tîrziu ne-am dat seama că cel ce conducea şi zîmbea în oglinda retrovizoare, amuzat de nervii noştri, era campionul mondial la box Lucian Bute. Aş fi coborît să-l salut, dar colegii mi-au zis că omul putea interpreta altfel gestul  şi aveam şanse să ajung la urgenţe, deşi nu cred, la cît e de civilizat şi de cuminte, că şi-ar fi pus el mintea cu mine fără să întrebe mai întîi ce poftesc, dacă vreau un autograf sau un K.O. Bute a ajuns mare şi pentru că nu s-a lăsat pradă patimii de moment. A greşit o singură dată, la finalul primului meci cu Andrade (25 oct. 2008), dar de atunci a tot crescut ca om şi ca sportiv. Cu răbdarea treci marea, spune un vechi proverb românesc. Respect, Lucian Bute!