Aşa se zice de obicei. După ce moare o persoană importantă pentru noi, vine un moment de acalmie cînd ne consolăm astfel. Eu sînt atît de dependent de amintirile mele încît nu pot crede ca viaţa curge ca şi cînd nu s-ar fi întîmplat nimic. Dacă e adevărat ca din materialul viu care ne compune complicata şi fragila maşinarie a trupului nu mai rămîne nici o celulă neschimbată după vreo 7 ani de la naştere, înseamnă că omul\persoana este doar suma interacţiunilor avute de-a lungul existenţei cu ceilalţi. Abia ajuns în Spania în iunie 2011, am primit vestea morţii lui Matei Kiraly, apoi pe cea a dispariţiei lui Sergiu Tofan. Am realizat brusc lipsa de însemnătate a tuturor flecărelilor de pe net, blogăreala fără limite, bîrfa ca sport de masă al spaţiului virtual. La ce bun să împărtăşesc lumii experienţele mele de zi cu zi, pe cine interesează? Şi dacă cineva ar avea răbdarea să le citească, ce efect vor avea ele asupra anemonelor, să zicem? Clima e în schimbare dramatică la nivel global, e criză mondială, morală nu-i, prinţipuri ioc, tradiţiile glorioase altădata se sting cu fiecare an, pămîntul va dispărea peste vreo 5 (alţii spun7) miliarde de ani, la ce bun să mai scriem? Daţi-mi un motiv pentru care are rost toată această viermuială/blogăreală bezmeticească la care se înhamă chiar şi cei ce habar n-au de gramatică!
Am fost plecat o bună parte din anul care aproape s-a scurs în Spania şi în Franţa, mai mult la Paris şi mai puţin la Madrid. Ce să scriu ca să fie diferit de ce au produs alţii înaintea mea? Ce să aduc nou? Numa' aşa, ca să înghesuiesc şi eu nişte banalităţi printre altele? Mă mai gîndesc, poate-mi trece.
Am fost plecat o bună parte din anul care aproape s-a scurs în Spania şi în Franţa, mai mult la Paris şi mai puţin la Madrid. Ce să scriu ca să fie diferit de ce au produs alţii înaintea mea? Ce să aduc nou? Numa' aşa, ca să înghesuiesc şi eu nişte banalităţi printre altele? Mă mai gîndesc, poate-mi trece.
