E grea o dezbatere despre nostalgiile de orice fel, cu atât mai mult una legată de Ceauşescu şi vremea sa. Pentru cei ce au „prins” din plin epoca de aur motivele unei reevaluări pozitive pot fi mai multe, toate psihanalizabile. Oamenii confunda adesea tinereţea lor cu o vârstă de aur a întregii perioade trăite atunci. Erau raţionalizate carnea, pîinea, laptele şi salamul, dar puteai sta cinci ore la coadă fără să te doară oasele. A doua zi erai destul de proaspăt la muncă şi nici un maistru nu se comporta ca unii patroni de astăzi. Salariul era mic, dar preţul ţigărilor „Carpaţi” nu se schimba cu anii, mobila o luai din jumătate de ceareu, iar din cealaltă jumătate cumparai un televizor alb-negru, „Olt” sau „Diamant”, un aparat de radio „Pacific” şi două haine de piele pentru ieşit la şosea cu soţia. Rata era mica la CAR, nu existau comisioane ascunse ca în contractele bancare de astăzi, ştiai sigur că o poţi plăti dacă vii zilnic la fabrică şi-ţi faci cât de cât treaba. Şomajul nu pândea pe nimeni, te pândea miliţia, să te umfle dacă umblai creanga pe stradă, căci nu exista sintagma „liber profesionist” (erau câţiva prin faţă pe la hotel „Dunărea” dar se numeau altfel, îi mai săltau uneori caraliii şi le confiscau ţigările). Ce-aş mai putea invoca din vremurile alea pentru a sprijini memoria nostalgicilor? Goana după cărţile bune, zâmbetul jenat al librăreselor ce puneau „Epistolarul” lui Liiceanu la pungă cu maculatura lui Popescu-Puţuri, cenaclurile literare care chiar funcţionau, umorul de calitate interpretat de mari actori la televizor, frica ce păzea bostănăria (cel puţin aparent, parcă era mai linişte pe străzi, dar ar trebui, pentru exactitate, studiată o statistică a infracţionalităţii din anii aceia). Dincolo de toate astea, ca să nu cădem în patima celor ce-i pun flori lui Ceauşescu pe mormânt, exista şi o realitate pe care o grămadă de cetăţeni se fac că au uitat-o, alţii pretind că n-au cunoscut-o pentru că nu i-a atins personal, iar unii zic ca ţăranul ce a văzut girafa la grădina zoologică: „Aşa ceva nu există (n-a existat)!”.
Realitatea dură a totalitarismului nu poate fi combatută cu argumente raţionale, ştiinţifice, economice, statistice, sociologice, de bun simţ sau de oricare ar vrea cei ce l-au (re)pus pe Ceauşescu în rol de conducător providenţial în inima lor. Nu te poţi pune cu dragostea, că-i chioară. Se încearcă însă o pervertire a memoriei colective prin compararea a ceea ce a fost/n-a fost cu ce mai este sau nu mai este posibil în ziua de astăzi. De pildă, se putea ca o persoană competentă pusă pe funcţie să rămână acolo cu anii, în democraţia noastră directorii se schimbă şi de câteva ori pe semestru, indiferent de performanţe. Aveai şanse de succes când cereai casă, loc de muncă, dreptate ori butelie partidului (comunist) sau iubitului conducător, acum sunt mai mulţi cei cărora trebuie să le intri în graţii. Arbitrariul era atunci atributul unui grup restrâns, acum poţi hălădui ca Fefeleaga pe drumuri după pietre, găseşti calea spre bunăstare doar dacă eşti la curent cu sondajele, să urci la timp în căruţa câştigătoare din cele multe care aleargă. Şi în hamuri să nu fie bătrânul Bator, ci un bidiviu bine hrănit. Toate astea, asociate cu stresul unei vieţi inechitabile, obosesc ciolanele bătrâne, strică cheful de viaţă, de competiţie, de capitalism la urma urmei, aduc în memorie visurile proletare ale unei egalităţi mereu amânate, berea şi micii de 1 mai şi 23 august, aventurile tinereşti de la Sovata, Căciulata şi Amara. Plus iluzia că mergeam înainte cu profit, potrivit spuselor „tovarăşului”, deşi păţeam cu toţii precum catârul dintr-o caricatură, alergam după o momeală agăţată de undiţa pe care o ţinea în mână chiar cel ce ne călărea.
Marian Ganea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu