O perspectivă rusească

Un prieten ce pune mare preţ pe informaţiile neoficiale şi pe teoriile conspiraţioniste mi-a trimis un text care, chipurile, ar reprezenta un punct de vedere rusesc asupra recentelor evenimente de la Cairo, cu puţin înaintea retragerii de la putere a lui Hosni Mubarak. Nu ştiu cine este Gheorgyi Varov, am dat o căutare pe goagăl şi nu am găsit referinţe despre acest „analist”, e posibil să fie vreun obscur fost funcţionar al diplomaţiei sovietice. E interesant, dacă ceea ce scrie Varov reprezintă o un fir roşu călăuzitor în analiza geopolitică rusească de astăzi, să observăm dispreţul abia disimulat faţă de democraţie şi faţă de organizaţiile care o fac posibilă (ONG-uri, mişcări necontrolate de stat ale civililor etc.), ca şi antiamericanismul tradiţional. Cu precizarea că preţuiesc mai mult libertatea şi dreptul cetăţenilor de a alege cum să trăiască decît ideologiile şi puterea conspiraţiilor, pun acest text pe blog, căci, nu-i aşa, trebuie să mă bat pentru dreptul celuilalt de a nu fi de acord cu mine (sorry, nu mai ştiu ce clasic a zis asta). M. Ganea

Hosni Mubarak, aici caricaturizat ca amic al evreilor

  
„Maidanul din Cairo”  a început după „sechestrul de la Washington”

de Gheorgyi Varov

   
   La început în Tunisia, cu totul neaşteptat şi năvalnic, apoi în Egipt, mai furios şi atingând chiar limitele nebuniei, valul „furiei populare” a fost pe punctul de a spulbera unicele „oaze” de civilizaţie şi cultură din Orientul arab. Evenimentele, se pare, i-au luat pe toţi prin surprindere. Fireşte, trebuie să fi fost o cauză care să-i determine pe cetăţenii din aceste ţări deloc sărace, ce, în ultimii ani, în ciuda crizei financiare, prezentau chiar indiciile unei dezvoltări dinamice, să explodeze într-o revoltă neînfrânată şi să revendice, după sloganul „aici şi acum”, libertate absolută şi democraţie.

Este timpul să amintim că PIB-ul Egiptului a crescut cu un ritm sustinut în primul deceniu al secolului XXI-lea, depăşind nivelul de 7% în anii 2007-2008 şi menţinîndu-se la nivelul de 4 – 5% în anii 2008-2009. Pe cap de locuitor, raportat şi la puterea de cumpărare, venitul naţional realizat în anul 2009 a atins 5600 $. Tunisia, din punct de vedere al indicatorilor de dezvoltare social-economică, este de departe lider în toată zona Africii de Nord, fiind chiar apropiat de statele balcanice ale Europei, având un venit anual naţional pe cap de locuitor apropiat de 8000 $.

Ambele state sunt cunoscute prin deschiderea şi abordarea liberale pe care le promovează în raport cu valorile universale şi normele internaţionale recunoscute. Nu întâmplător, Egipt şi Tunisia au devenit centre ale pelerinajului internaţional, găzduind în fiecare an în jur de 20 milioane de turişti. Potenţialul economic al ambelor ţări, constituit în primul rând din forţa de muncă ieftină şi calificată, a atras neîncetat capitalul străin, înregistrîndu-se investiţii anuale de ordinul a 10 miliarde $. Şi, în sfârşit, prezintă o importanţă excepţională faptul că, pe fondul unei permanente reţineri diplomatice a majorităţii statelor din spaţiul orientului arab, Egipt şi Tunisia s-au numărat printre partenerii regionali cei mai apropiaţi ai SUA şi UE. Europenii îşi manifestau preferinţele lor speciale pentru Cairo şi Tunis ca centre regionale de amplasare a zecilor aşa-numitelor organizaţii non-guvernamentale. Sub acest aspect, al gradului de pătrundere şi amplasare ale ONG-urilor străine, Egipt şi Tunisia nu aveau egali pe tot spaţiul Orientului Apropiat şi al Africii de Nord. În fiecare an, sub pretextul consolidării democraţiei şi a societăţii civile, aici se cheltuiau zeci de milioane de dolari americani, consumaţi pe diferite seminarii, conferinţe, pe „cursuri de traning” în străinătate de către armata de mii şi mii de apologeţi locali ai drepturilor omului şi libertăţii. Evident, toate după tipicul occidental.

Şi, dintr-o dată, nu în Arabia Saudită, condusă şi astăzi după legile evului mediu, ci aici, în aceste două ţări – Egipt şi Tunisia –  are loc „explozia socială”. Chipurile, egiptenii şi tunisienii s-au dezmeticit din somnul letargic, cerând eliberarea de sub regimurile nesuferite ale lui Ben Ali şi Mubarak. Şi asta în condiţiile în care demonstraţia „revoltei populare”, debordând în ciocniri cu efectivele de poliţie, se desfăşoară inclusiv sub lozincile antiamericane. Este deosebit de straniu să se observe aşa ceva tocmai în Egipt, care este, cum bine se ştie,  a doua ţară din lume ca dimensiune a ajutorului primit din partea SUA. Numai grant-urile directe se cifrează la circa 1,5 miliarde $/an. Iniţial, se părea  că, într-adevăr, totul are un caracter spontan, ca şi cum poporul ar fi obosit de atâta tiranie. Însă, o analiză fără patimă şi părtinire a situaţiei, scoate la iveală întrebări la care nu se pot obţine răspunsuri univoce. Înainte de alte aspecte, este vorba de reacţia cu privire la situaţia politică internă din Egipt şi Tunisia manifestată din partea celor mai importanţi jucători. Cum bine se ştie, tocmai islamiştii, oponenţii tradiţionali ale regimurilor arabe şi care, în baza unor informaţii neoficiale, se bucură de cea mai mare susţinere în societate, tocmai aceştia, la început nu ştiau pur şi simplu cum să reacţioneze la apariţia mişcărilor populare. În Tunisia, aceştia, în frunte cu liderul lor, Raşid El Gannuşi, au întârziat zile în şir faţă de apariţia valului protestatar şi s-au alăturat, totuşi, mulţimii săturate să mai trăiască după modele vechi, abia la apusul „răsturnării” de catifea, străduindu-se, după toate aparenţele, să nu întârzie la împărţirea puterii. În Egipt, conducerea mişcării „Fraţilor musulmani”, s-a decis abia după a treia zi de proteste să-i susţină pe „revoluţionari”. Le-a trebuit islamiştilor mai mult de o săptămână pentru a răspunde la solicitările puterii privind demararea dialogului.

Cu certitudine, la început islamiştii aveau anumite îndoieli, ezitări, încercând să-şi explice cauzele neaşteptatei revolte a societăţii, pentru a stabili în ce măsură respectivele nemulţumiri sunt croite pe numeroasele dezvăluiri din presa electronică cu privire la faptelor compromiţătoare ale unor  persoane publice, care oricum erau bine cunoscute pe „strada arabă” sau sunt rezultatul fenomenelor magice ale reţelelor sociale, distribuite, ce-i drept, pe baza transoceanicelor site-uri de socializare „Facebook” şi „Twitter” şi nicidecum pe baza internet - forum-urilor tradiţionale ale islamiştilor. În general este destul de greu de admis natura spontană a protestelor, luând în consideraţie, mai cu seamă, atitudinea faţă de lume şi societate, caracterizată prin inerţie şi fatalitate, a arabului de nivel mediu. Şi, în sfârşit, nici până azi nu este clar cine a reprezentat, la urma urmei, interesele manifestanţilor. Care dintre alternativele politice este foarte aproape de susţinerea lor patetică?

Al doilea factor enigmatic îl constituie reacţia principalilor sponsori externi ai regimurilor lui Z. Ben Ali şi Hosni Mubarak. Criza tunisiană a devorat, practic, tot. Mai mult decât atât, principalii luptători mondiali pentru drepturile omului şi democraţiei, în momentul de „vârf al evenimentelor” au tăcut mâlc, de parcă aveau gura plină cu apă. Se temeau să nu le scape vreun cuvânt nepotrivit? Sau nu ştiau ce să spună? Sau, poate, au uitat despre ceea ce atât de iscusit şi scandalos se prezenta în rapoartele secrete către Washington? Sau au conchis că prin lovitura informaţională consumată ei se puteau deja spăla pe mâini?

Să lăsăm Tunisia, această neobişnuit de frumoasă, ruptă din rai, ţară de pe harta lumii, pentru că mult mai interesante sunt aspectele legate de modul în care s-a format poziţia cu privire la evenimentele din Egipt. Esenţială, din acest punct de vedere, este atitudinea aliaţilor occidentali, care, lansându-se în valuri de critici severe la adresa regimului aflat la putere, în general, şi asupra lui H. Mubarak, în special, au arătat, totuşi, o precauţie relativă cu privire la posibilă alternativă la putere. Înţelegând, desigur, că scenariul cel mai plauzibil cu privire la exacerbarea situaţiei nu poate fi altul decât stabilirea şariatului (legea islamică –n.tr.), considerată drept una dintre garanţiile fundamentale ale păcii în Orientul Apropiat.

Toate aceste elemente, luate în ansamblu, conduc spre un  punct mort de analiză, dacă nu ar exista un „însă”. Regimurile politice din Orientul Apropiat se menţin, în cea mai mare parte, pe seama banilor contribuabililor americani, a căror situaţie financiară, în general, şi a guvernului lor, în special, este foarte aproape de colaps. Iar cercurile conducătoare de la Washington caută cu disperare căile de economisire a cheltuielilor lor nepotolite şi în continuă creştere, care în ultimul timp au dublat datoria publică a SUA, ajungându-se la 14 trilioane dolari americani. Puţini observatori din lume au remarcat faptul că, nu cu mult timp înainte ca pe străzile din Cairo, Tunis, Alexandria, Suez şi alte câteva oraşe arabe să se reverse patimile omeneşti, în Congresul SUA a fost înaintat proiectul de lege din partea Partidului Republican privind sechestrul bugetar, prin care sunt prevăzute uriaşe tăieri ale cheltuielilor bugetare, urmărindu-se obţinerea unei economii de până la 2,5 trilioane $ în perioada anilor 2011-2021.Desigur, pentru evitarea falimentului, vor fi supuse reducerilor  drastice nu doar cheltuielile interne, ci şi investiţiile de politică externă, aduse la o limită de hipertrofiere în ultimii ani ai administraţiei lui George Bush jr.

Între altele (fireşte, deloc neinteresantă este închiderea Agenţiei SUA pentru dezvoltarea comerţului, a Centrului Woodrow Wilson, reducerea contribuţiilor la unele programe ale ONU, susţinerea financiară a programului de menţinere a păcii în Irlanda de Nord, etc), proiectul de lege prevede desfiinţarea Agenţiei SUA pentru Dezvoltarea Internaţională, principalul departament al SUA însărcinat cu distribuirea resurselor financiare în interesul aliaţilor şi partenerilor  Washington-ului. Este deosebit de interesant că s-a hotărît şi încetarea acordării ajutorului economic anual către Egipt. Pentru acesta din urmă, ai căror sute de mii de cetăţeni, după cum declară persoanele oficiale americane, primeau anual prin intermediul ONG-urilor în jurul unei jumătăţi de miliard de dolari (numai în ultimii 35 de ani această sumă se cifra la 30 miliarde $) cu destinaţie formală de dezvoltare a democraţiei şi a pieţei libere. O asemenea decizie politică americană ar echivala cu oprirea alimentării cu oxigen a unui pacient deosebit de bolnav.

Cât va mai dura spectacolul în curs de desfăşurare pe „maidanul” din Cairo şi care va fi finalul de care va avea parte, credem, depinde în foarte mică măsură de voinţa egiptenilor simpli, ci într-o măsură considerabilă de aspectul privind situaţia talerelor din balanţa de interese, anume care dintre talere va fi mai sus în balanţa intereselor forţelor politice din SUA. Dacă nu cumva, situaţia din Orientul Apropiat nu va ieşi de sub orice control.

La pregătirea articolului au fost folosite materialele ONU, ale Băncii Mondiale, ale Congresului SUA, Comitetului republican pentru studii.

Traducere din limba rusă: Ivanov Ananie (februarie 2011)