Busturile nu se discută

Când se vor studia agitatele evenimente de dupa 1989 va fi greu să se discearnă unde a fost dreptatea. Pentru mulți dintre cei ce comentară post-Revoluție haloimisul românesc dreptatea a fost ceva relativ, fluid, lunecos, dependent de poziția (și dispoziția) în care se aflau la momentul „analizei”. S-a purtat/se poartă indignarea la comandă, scârba plătită cu atât mai bine cu cât e mai „autentică”, încrâncenarea patriotică remunerată. E o contradicţie ce va fi greu înţeleasă de viitorime, dacă va avea dumneaei chef să studieze media de dupa ’89, aceea dintre veselia din programele de „divertisment” ale televiziunilor şi viziunile catastrofice de la şezătorile de „sinteză” şi dat cu părerea despre greutatea pufului de gâscă în comparaţie cu plumbul. Aproape că nu mai e nevoie să deschidă gura un Ciuvică, un Ciutacu sau un

Ghişe, ca să ştii ce panglici cu foc şi pară vor scoate pe gură. Nu că ceilalţi, din tabăra adversă, ar fi mai breji şi ne-ar da pe spate de inventivi ce sunt.

Presa tabloidă are informaţii sigure despre minunatele întâmplări din viaţa de zi cu zi a Biancăi lui Bote, despre cât de „tunată” este domniţa prin părţile esenţiale şi de câte ori se spală pe cap, ce manâncă la prânz şi ce „prinţ” mai iubeşte între două castinguri şi o bătaie cu designerul de chiloţi care a părăsit-o, ba nu, a regăsit-o (sau nu?). O şampanie din cluburile bucureştene de fiţe costă cât o asigurare de viaţă sau cât o înmormântare mai de soi, aflăm asta din notele de plată ale lui Poponeţ şi din ştirile „de monden”, blondele e musai să fi fost asistentele lui Capatos ca să aibă viitorul mediatic asigurat şi siliconul subvenţionat de vreun miliardar obsedat de propria înălţime.

În vremea asta, presa serioasă scrie despre vizita lui Ponta la Lupeni, ca să comemoreze diversiunea comunistă de la 1929. Admiratorul lui Che Guevara n-are idei noi despre cum se face o schimbare politică adevărată, muncitorească, cu pietre aruncate în geamurile Palatului Victoria şi chiar cu coctailuri Molotov. Deşi în plină juneţe, e tradiţionalist. Vezi dumitale, tânăr, tânăr, da’ copt pentru marile idealuri revoluţionare! Îşi permite bonă filipineză pentru copil, dar plânge pe umărul amărâţilor de pensionari. E boier, dar e „de stânga”, tatiţo!

Cât se umple o pagină de rotunjimile color ale lui Sânzi, Moni, Ana, Andreea, Mihaela şi tot neamul lor de „dive” nărăvaşe, mai reuşim să aflăm că domnul Ghişe, un parlamentar foarte prezent pe sticlă, e tare discret când se socoate prezenţa la locul de muncă. Tare la „revuluţie”, monşer, pişicher când e vorba de făcut legi bune pentru ţărişoară. Dar salariul şi-l ia întreg. Al naibii, dom’ Ionel! Un alt liberal, fost prefect, se distra în Senat cu un filmuleţ erotic chiar când se dezbătea cu aprindere legea pensiilor. Fete fierbinţi, subiect fierbinte, să ia electoratul aminte!

Solidaritate, un eufemism pentru „strângeţi cureaua, fraierilor!”, „mai puneţi o haină pe voi!”, „lăsaţi-o-ncolo de mâncare!”, „salvaţi statul, că vă ia mama dracului!”. După ce au furat ca în codru şi au pus deoparte pentru zece generaţii de strănepoţi, apelul la solidaritate cade cum nu se poate mai prost. Cât or fi de manipulante televiziunile şi de ticăloşi mogulii, tot îţi vine să dai cu cuşma de pămînt când auzi ce dezmăţ administrativ a fost pe vremea economiei ce „duduia”. Aproape 500.000 de noi angajaţi la stat şi vreo 3,5 miliarde de euroi cheltuiţi pe florile mărului în prag de criză. Desigur, tipic românesc, pentru relele trecute, actuale şi viitoare sunt de vină doar guvernanţii de azi.

Mama lui Emil Boc a zis ardeleneşte o vorbă de bun simţ („Nimeni nu mai vrea să lucre!”) şi au sărit păpădiile din televiziuni ca arse. Păi, te pui cu blondele în ţara flăcării violet şi a neuronilor singuratici?