“Da’ ce-avem, băi nene?”

„Nu pun mai presus de un mare om politic decât pe cel care nu se sinchiseşte să ajungă un mare om politic şi care se convinge, pe zi ce trece, că lumea nu merită să te ocupi de ea.”

(Jean de la Bruyère, Caracterele sau moravurile acestui veac)

O stare de lehamite generală nu poate fi combătută cu apeluri patriotice pentru prezenţa la vot. Oameni hârşiţi în tot soiul de scheme bizantine folosite după decembrie ’89 pentru agăţarea electoratului naiv în cârligul partidelor nu mai au mare lucru de zis în chestiune. O atmosferă atât de apatică precum cea de zilele acestea era greu de prevăzut înainte şi după 20 mai 1990, pâna prin ’97 - ‘98. Pulsiunile cvasinecontrolate de atunci, comportamentele adeseori iraţionale ale unor oameni de fel liniştiţi şi calmi au arătat însă, cu toate aberaţiile însoţitoare, că societatea era avidă să participe la noul proiect politic, că era vie şi dornică să-şi spună părerea despre actorii scenei publice. Ce-a mai rămas acum din energia aceea? Unde-s cetăţenii hotărâţi care se aşezau la coadă, cu noaptea în cap, să-l voteze pe Iliescu („că el a stat sub glonţ!”), bătrânele care veneau, împotriva legii, să dăruiască trandafiri comisiei electorale, dar cu o convingere necondamnabilă în naivitatea ei că numa’ FSN-ul e speranţa. Că iată, vorba unui maistru de la fostul IMNG, „se găseau conserve cu carne de porc la liber chiar aseară, în alimentara de la Potcoava!”. Erau vremuri când partidele istorice şi candidaţii lor riscau mult să meargă în provincie pentru campanie, când simpla pronunţare a numelor Raţiu şi Câmpeanu te putea aduce în conflict cu majoritatea cunoştinţelor şi chiar cu neamurile de sânge. Ani în care contestarea lui Petre Roman te putea pune rău concomitent cu soacra şi cu soţia. Când ne mândream ca fraierii că avem şi noi premier ce ştie limbi străine şi că găsim zahăr la liber, neavând habar ca mari oameni de stat, Helmuth Kohl, de pilda, au rămas în istoria ţărilor lor pentru decizii măreţe ştiind doar graiul natal. Ce îmbulzeală era şi în presă, ce vuiet!, ce scandal! Majoritatea scriitorilor la ziare se simţeau în stare, se credeau chiar datori, să dăscălească naţiunea, să-i rupă urechile dacă nu gândea şi acţiona în conformitate cu Europa, cu Statele Unite, cu lumea democratică, monşer! N-a fost rea acea atitudine, din ea au învăţat şi unii şi alţii că lumea, viaţa în general, nu-i formată din straturi separate perfect. Că nici toţi feseniştii nu erau proşti şi ticăloşi şi nici ţărăniştii şi liberalii nu erau toţi inteligenţi şi virtuoşi. A fost nevoie de repetarea unor lecţii amare dintr-un mandat în altul, de trădări şi reveniri la matcă precum în „O scrisoare pierdută”, ca să dăm şi noi de secretul apei calde pe care-l ştiu bine cetăţeni ce degustă de sute de ani deliciile democraţiei şi ale economiei libere. Suma tuturor acestor eşecuri în dragoste necondiţionată a făcut din unii oameni înţelepţi, din alţii pacienţi ai spitalelor de nebuni, iar din cei mai mulţi persoane indiferente la fenomenul politic. Cea din urmă categorie reprezintă ţinta campaniilor tot mai profesioniste (în formă) ale politicienilor, dar şi cea mai greu de urnit la vot. Când programul unui partid sau al altuia – „modern, european” (păi, cum altfel?) – se traduce public în certuri interminabile despre atomii de hidrogen din apă ori despre freza oilor bârsane, nu-i de mirare că rămâne românul pe OTV sau îşi rupe oasele la concertele lui Salam. Acuzaţia adusă oamenilor politici că doar ei sunt vinovaţi pentru această atitudine sună, indiscutabil, la fel de populist ca şi promisiunile lor, atâta vreme cât n-am văzut vreun novice în domeniu să nu facă la fel ca predecesorii, odată ajuns jupân prin vreun minister. Ceea ce demonstrează că există o rezervă nelimitată de cadre la fel de „calificate” când vine vorba să treacă „durul contestatar”, „reformatorul”, din sală la pupitru. Pe scurt, cred că mulţi din cei ce se plâng de „tiranie şi asuprire” şi fac din opoziţie civică sau politică o tribună cad într-un conformism potrivit cu aspiraţiile majorităţii. Nu-s doar politicienii cu bube în cap, societatea în ansamblul ei nu poate produce ceva mai pregătit în gestionarea averii comune. Specific că nu sunt de acord cu zicala extrem banalizată prin folosire excesivă, a lui Churchill (sau cine o fi spus-o!), că fiecare popor are conducătorii pe care-i merită. Nu merităm să fim trataţi cu atâta dispreţ de liderii noştri politici, mai ales că le plătim consecvenţi aventura pe scena publică, dar acesta e materialul clientului (poporului), sau, mai scurt spus, clientul e una cu materialul. Cu alte vorbe, cred că mai degrabă un Caţavencu este figura tutelară ce reprezintă masa critică şi nu nenea Spirache din “Titanic vals”.

Putem încheia aceste rânduri cu spusa, cu valoare de apostilă pe orice manuscris, clasicului în viaţă Nicolae Văcăroiu: “Ce se-ntâmplă, părerea mea!”