Totalul afișărilor de pagină

sâmbătă, 8 septembrie 2012

Pseudojurnal parizian (27)



27 august

Maricica făcuse conservatorul de muzică din Capitală. Nu din propria-i pasiune. Taică-său era plutonier la un regiment de tancuri din localitate, în formaţia de suflători. Artist la trombon în echipa de muzicanţi ce cînta marşuri săltăreţe la defilările de 23 august şi “Mai am un singur dor” la înmormîntările pensionarilor militari. Sigur de talentul său componistic, interpretativ şi dirijoral de excepţie, a insistat că fiica-sa îi moşteneşte calităţile şi trebuie să dea musai la Conservator, deşi ea s-ar fi dus mai degrab după Aliodor la terminarea liceului. Acela era băietanul şmecher al secretarului trei de la Comitetul judeţean de partid, făcuse şi el liceul, bea de stingea încă din clasa a 7-a, fuma şi purta blugi originali cu etichete de alamă. Ca orice gîsculiţă adolescentă, Maricica punea mare preţ pe curajul lui Aliodor de a se îmbăta porceşte la petreceri, deşi taică-său îl tot ocăra şi-l ameninţa cu represalii crunte. Fata avea şi ea porniri independente, începuse să mai tragă alcool la măsea şi cîte o ţigară la bairamuri, iar de la primele paranghelii cu lumina stinsă rezolvase şi chestia cu sexul premarital, chiar dacă scumpul de Aliodor era ca şi mort după două duzini de pahare îngurgitate, se găseau alţi flăcăi cu iniţiativă. Nu moştenise talentul de suflătoare de la tatăl său, dar se descurca. Drept urmare, la terminarea conservatorului, secţia Muzicologie, Maricica primise repartiţie în oraşul natal, graţie unor profesori ce îi apreciau talentele date de natură în compensare pentru lipsa urechii muzicale. În unanimitate, comisia de repartizare a absolvenţilor, alcătuită din barbaţi încă în putere, decise că domnişora are tot dreptul să predea despre bemoli şi arpegii la liceul de artă din oraşul ei. Aliodor decăzuse mult, se făcuse beţivan calificat, stîlpul bodegilor, arăta ca dracu’. Taică-său nu mai era secretar trei, ci doar un biet jurist la cadastru. Maricica s-a măritat cu fiul directorului de la muzeul de ştiinţele naturii, unul cam băbălau, agăţat încă de fusta mamei la cei 39 de ani, prost grămadă, dar cu o diplomă în sociologie luată dupa şase luni de „studii superioare” la „Stefan Gheorghiu”. Bafta muzicoloagei a fost organizarea unei defilări cu steaguri şi fanfară pe stadionul „Portul Roşu”. A dat sarcină cîtorva poeţi-muncitori să scrie versuri nemuritoare închinate conducătorului şi soţiei sale, le-a pus pe muzica unor compozitori pricepuţi la cîntări de slavă dedicate regimului. Secretarul doi de la CJPCR, un vînjos tovarăş cu studii de matematică, n-a rămas insensibil la atîta dăruire faţă de cauză şi a chemat-o pe Maricica să bea o cafea la el în birou duminică pe la prînz, cînd nu găseai ţipenie prin Comitet. Luni deja secretarul doi era mai relaxat şi amabil cu lumea, iar Maricica ajunsese şef peste cei ce lucrau la organizarea manifestărilor omagiale. Revoluţia n-a găsit-o pe eroina noastră nepregătită. A prins chiar momentul cînd tînărul episcop vicar alcătuia, potrivit cu noul trend, echipa redacţională pentru o preacucernică revistă ortodoxa ce se chema „Fraţi şi surori, hai la rugăciune!”. Vicarul - şi el un suflet sensibil la frumos - i-a repartizat secţiunea de imne vechi şi litanii. Maricica nu ştia mai nimic despre cîntările religioase ortodoxe, dar era dornica să înveţe şi vicarul aprecia mult rîvna sa, cam de două ori pe săptămînă, mai puţin miercurea şi vinerea, cînd nu era dezlegare la carne. Din postul acela modest, senatorul Pilescu a ajutat-o să obţină funcţia de şef al culturii pe judeţ, după aia, cu sprijinul unor ierarhi ecumenici de prin alte episcopii şi consilii judeţene, a ajuns fata tatii secretar de stat la Industrie, apoi director general la Ministerul Administraţiei, şi, în cele din urmă, ministru plin la Învăţămînt. Bărbatu-său o mai vedea doar la televizor, Aliodor era un boschetar terminat de tot, foştii ei profesori, plătiţi ca vai de mama lor, minţeau ziariştii spunîndu-le că de mult îi prevăzuseră o carieră strălucită. Plutonierul adjutant trombonist la formaţia regimentală se pensionase, era cam senil şi povestea tuturor celor ce stăteau să-l asculte că el a ţinut morţis să o dea pe fiică-sa la conservator. O solidă educaţie muzicală, domnii mei, zicea batrînul cu convingere, poate scoate şi din raniţa celui mai prost exemplar uman bastonul de ministru. Uite, Maricica mea e cel mai bun exemplu!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu