Pseudojurnal parizian (26)

26 august

De la o vreme, Costică auzea voci. Nu era nebun, avea reminiscenţe dintr-un accident mai vechi cu basculanta. Căra minereu la combinatul siderurgic, făcea doar curse interioare. Ieşise numai o dată pînă dincolo de viaduct, întorsese aiurea peste şine şi tramvaiul care l-a lovit s-a dovedit mai tare decît hodorogita de basculantă. Capul lui Costica a fost zdruncinat violent, aşa că a rămas şoferache două săptămîni în comă la Spitalul Judeţean. Nu a văzut vreun tunel luminos, nici nu a întîlnit persoane dragi decedate de mult, cum citise el înainte că se întîmplă cu cei aflaţi în moarte clinică. Cînd şi-a revenit, a aruncat toată biblioteca lui cu volume despre paranormal şi astrologie. Aceeaşi soartă a avut-o colecţia integrală de pavelcoruţi şi alţi securişti convertiţi la universuri paralele cu bubuli. Gata, e timpul să vin cu picioarele pe pamînt, aici e singura viaţă disponibilă, şi-a zis! Democraţia poate avea virtuţi tămăduitoare pentru cei loviţi de tramvai, de aceea pe omul nostru începură să-l muncească preocupările civice. De unde nu era interesat decît de treaba lui de cărăuş cu basculanta, se trezi, după ce-l pensionară de la combinat pe caz de boală, că sistemul nou instalat în ţară e unul mereu perfectibil şi că părerile lui nu sînt luate în seamă. Dezamăgit şi de liberali şi de socialişti, se hotărî să emigreze în America, patria libertăţii. Devenise radical după comă, nu mai suporta birocraţia de stat legată de emigrare, aşa că-şi rase cu briceagul numele din buletin, apoi scrise apăsat cu pixul peste: Abraham Lincoln. Se ducea zilnic la filiala companiei de gaze, la clădirea aia cu geamuri multe de pe malul Dunării, şi-şi cerea banii lui. Era convins, nu se ştie de ce, că restanţa aia în lei-tramvai ce i-o datora combinatul trebuia achitată de cei de la Gaze. Odată, după ce ţipase de nebun în faţa Romgazului, a făcut unul dinăuntru o glumă proastă, a ieşit cu o găleată de apă şi i-a aruncat-o drept în faţă. S-a aplecat Abraham, a smuls două pietre cubice de macadam şi le-a făcut praf cele două uşi din sticlă de la intrarea principala. Fiind vorba de un preşedinte american atît de important, nimeni nu l-a reclamat la poliţie pentru distrugere, şi-au schimbat oamenii geamurile pe cheltuiala lor. Cum în fiecare manifestare de urî se ascunde o iubire neîmpărtăşită, fostul cetăţean Costică a avut şi zile mai bune cu gaziştii. Într-o zi, un inginer mai ghiduş l-a întrebat ce sumă îi datorează combinatul. Trei milioane şi jumătate, a răspuns americanul în devenire. A scris ala o chitanţă de mînă. Către Banca Naţională a României: Se acordă dlui Abraham Lincoln suma de 3,5 milioane de lei. A rugat-o pe secretară să-i treacă un număr de înregistrare, să pună şi-o ştampilă, apoi i-a dat solicitantului hîrtia cu antet. Cum nu era chiar prost, Costică s-a uitat zîmbind cu subînţeles la inginer: “Eeeeeei, chiar credeţi că-mi dau ăia banii pe hîrtia asta? Ziceţi că-s idiot?”
Altădată, Costică a participat la o chiulaba aniversară a celor de la Gaze. Într-o sală mare se adunase tot personalul din conducerea filialei, să mănînce şi să bea, avea loc şi veşnicul reclamagiu, de fapt, cu toate nebuniile lui, era simpatic. Modest, s-a aşezat crăcănat pe un scaun de lîngă uşă. Cum mîncau ei şi cinsteau, zice doamna Mariana, o funcţionară cu vechime, lui nenea Gheorghe, altă piesă dintre cele uitate de vreme în instituţie: “Ia uită-te, Gigi, la Costică, are blugii rupţi între craci şi n-are chiloţi!” Ce-i drept, fără să ştie, Costică-Abraham arăta sculele din dotare fără vreo jenă, răscrăcărat şi zîmbitor către prietenii săi de suflet. Nenea Gheorghe l-a atenţionat şi împricinatul a roşit tot, a ieşit repede afară, a pus trei copci de sîrmă la prohab şi s-a întors, că era vinul rece, mîncarea bună. Şi gratis pe deasupra.
La masa din faţă, unde erau înşiraţi mai mulţi angajaţi, nenea Gigi, hîtru, avea o nedumerire. “Mariano, tată, ia zi-mi şi mie de ce, din atîtea persoane cu vederea bună de pe partea asta, numai tu ai bagat de seamă că prietenul nostru e în pula goală lîngă uşă?”
În vremea asta Costică răspundea vocilor care-i răsunau în cap şi le promitea că negreşit în săptămîna următoare trece Atlanticul înot, numa’ să-şi cumpere un slip mai trainic.