Pseudojurnal parizian (22)

20 august

Nu ştiu ce-mi veni azi să scriu despre Panait Căpăţînă, Titi pentru prietenii de pahar şi nu numai. Poate pentru că văd atîţia beţivi din ăştia inofensivi prin Paris şi mi-e dor de el. Titi făcuse ceva pe la Revoluţie, de aceea el şi fratele său au primit nişte diplome de luptători cu merite deosebite, terenuri intravilane şi alte beneficii pentru eroism şi vitejie. Despre Titi pot vorbi mai mult, despre frate-său nu, că nu ne-am învîrtit în aceleaşi cercuri. Cînd erau beţiile lanţ fără sfîrşit şi ficaturile noastre erau cu mult mai sănătoase şi mai mici decît acum, a fi ziarist era o perpetuă sărbătoare. Noi ne luptam cu neocomuniştii şi ei se făceau că ne iau în seamă. Aveam şi noi impresia că slujim un ţel nobil şi ei ne lăsau iluzia că chiar ne cred o opoziţie serioasă. Din toată gaşca aia de beţivi somnambuli, lacomi la ciorba de burtă dimineaţa, se distingea beţivanul Titi Căpăţînă, brav luptător remarcat pentru merite deosebite în lupta contra halbelor cu rachiu, vodcă, ţuică de pufoaică, rom din surcele sau orice avea cifră octanică de la motorină în sus. Titi era un versificator de talent şi un mincinos de clasă, nu te puneai uşor cu el la cele două categorii. Poate doar Ion Zimbru mai împerechea rimele aşa de fericit, dar la minciunele nu-l depăşea nimeni pe Titi. Ţin minte că am sărbătorit al 10-lea (parcă) număr al revistei "Noduri şi Semne" şi am făcut un bairam la restaurantul "Olimpic", în partea centrală, la etaj. Erau acolo nişte geamuri înalte care se deschideau înafară şi jos rămînea doar un prag mititel, Titi a dat să iasă la aer şi a căzut de acolo direct în curte. Cum de nu şi-a rupt ceva, nu ştiu, dar şi noi eram atît de "loviţi" de importanţa aniversării de nici n-am observat că istoria literaturii gălăţene era cît pe ce să piarda prematur un talent. A urmat Titi legea gravitaţiei, a icnit un pic, s-a ridicat şi şi-a frecat spatele de tocul uşii, apoi a urcat înapoi, să mai bea nişte vin amestecat cu coniac, eventual să mai încerce o decolare. Din toţi cei ce ne învîrteam prin redacţia aia, fiecare mai cîştiga un ban din ce publica, numai Titi trăia din ce-i dădeau părinţii, prietenii sau duhul sfînt. Nu suferea de sete, nu greşea drumul spre bodegă, găsea mereu un amator de poezie dispus să-i dea o ţigară şi-o vodcă mică. În 1991, cred, era nu ştiu ce meci de fotbal al naţionalei României. Ne-am adunat cîţiva gazetari şi scriitori, Gelu Ciorici, Simon Ajarescu, Apostol Gurău, Sterian Vicol, Marian Alexandru cu viitoarea lui soţie, Oksana, eu şi, ultimul pe listă cu voia noastră, Titi Căpăţînă. Am scobit adînc în buzunare şi am adunat cam toţi banii pe care-i aveam la noi, am strîns vreo sută şi cincizeci de lei, să luăm băutură, că doar nu era să cheltuim pe mîncare. Cui să-i dam sarcina să plece după alcool? Lui Titi, că el era cel mai calificat şi abia aştepta! Ia banii omul, dă să plece, dar eu strig după el, stai să-ţi dau şi-o sacoşă! Pleacă poetul şi noi rămînem să aşteptăm. Şi stăm, şi stăm, şi iarăşi stăm, pina ne-am dat seama ce fraieri am fost, dădusem banii lui Titi, mai bine îi dădeam pe gîrlă. Ne scuturăm din nou, nu mai pică mare lucru, luăm te miri ce de băut şi începem să înjurăm la poet. Ia să-l sunăm noi acasă, să-i tragem nişte cristoşi în direct! Răspunde biata maică-sa. Nu-i acasă, a plecat mai de mult şi nu s-a întors. Mai încercăm o dată, acelaşi răspuns. Ia sună tu, Oksana! Sună ea, răspunde mama de poet, aude voce de domnişoară şi-l dă pe Titi. Titi - ţeapăn, muci de beat din bănişorii noştri! Luăm repede receptorul din mîna Oksanei şi sărim toţi să ne vărsăm fierea. Grijanii, puli şi pizde ca la balamuc în gîtul lui, se înroşise şi telefonul de ruşine, urlam ca nebunii. Ăla, mirat de aşa o răbufnire de ură nejustificată faţă de un poet recunoscut, zice, da' ce-aveţi, băi? Futu-ţi şi lua-ne-ai mielu' la trîntă de ordinar, iar începem să-l spurcăm ca la talcioc! Şi atunci a scos perla: Staţi, băi, că nu sînt eu, sînt frate-meu! S-a făcut o clipă linişte, apoi a început un rîs din ăla fără baraj, homeric, ne tăvăleam pe jos, cred că a fost momentul în care l-am iertat pe Titi Căpăţînă că ne-a tras în piept. La aşa o invenţie poeticească din partea lui, nu mai puteam decît să admitem că meritam să fim păcăliţi cu cîteva zeci de lei pentru o amintire de povestit nepoţilor.