Pseudojurnal parizian (23)

21 august

Într-o vreme, Titi Căpăţînă vindea bricege şi alte scule tăietoare. Prăduise pe nimica toată cam tot ce-i dăduse statul roman drept răsplata pentru curaj la revoluţiune, dar nu ştiu de unde tot scotea pe piaţă cuţite, cuţitaşe, săbii vechi. Parcă era din familie de armurieri ot Toledo, nu locuia la bloc în zona "Spicul". Mă trezeam cu el la redacţie însoţit de vreun rapalău misterios din branşa însetaţilor. Marian, am un cuţit cu buton, a-ntîia! Cît vrei, mă, pe el? Întrebam mai mult ca să scap. Dă şi tu 400 de mii, îmi zicea, de parcă-mi făcea o favoare. Fugi de-acilea, poete, ce-am luat-o razna să dau atît pe-un briceag cu arc! Hai 350, hai 300, mă îndupleca în cele din urmă şi pleca fericit că are de băut pe ziua aia. Socru-meu, căruia i le dădeam cadou, mă întreba mirat: de unde le tot aduci? Băi, dar am şi două săbii, revenea Titi, nu te interesează? Ei, asta nu, că socru-meu nu se duce cu sabia la păzit vacile! Înainte de a se face el negustor de cuţite, Titi Căpăţînă era celebru pentru decesele repetate ale membrilor familiei sale. Adică bunica îi murise de vreo trei ori, mama de vreo cinci, iar taică-său se plictisise săracul să tot dea ortul şi să nu mai ajungă odată la cele veşnice. Cum îl vedeai pe Titi prin oraş cu faţa tristă şi cu două flori ofilite în mîna, erai sigur că pierduse o fiinţă dragă inimii lui. Noi, care-i cunoşteam damblaua, îl întrebam de la distanţă: "Ce-i, Titisor, iar ţi-a murit cineva? Iar n-ai bani de băutură?" Băi, de data asta serios, chiar a murit bunică-mea, dă şi tu nişte bani să iau măcar lumînări! Hai, ia de colea şi fugi, ştiu că-ţi arde gîtul de durere! Săptămîna viitoare, schimba Titi mortul din familie. Se uita la ai lui şi hotăra care-i decedatul de serviciu. Cine-l supăra mai tare şi nu-l finanţa de-o vodcă, ăla era. Poetul Ion Potolea, suflet generos, naiv cît cuprinde şi nepus la punct cu tacticile confratelui într-ale şmecheriilor de ţintirim, l-a finanţat cu o sumă destul de mare cînd l-a întîlnit pe Titi cernit şi aproape plîns că i-a murit mama. Mai pe seară, Ion ce s-a gîndit, hai să mă duc şi eu cu două garoafe la priveghere, că a murit o biată măicuţă de poet! A bătut la uşa apartamentului familiei Căpăţănă şi i-a deschis chiar decedata, de era să rămînă cenaclul "Noduri si semne" cu Potolea mort de inimă în pragul lui Titi. Acum vreo cîţiva ani, ne întîlnim cu poetul nepereche pe strada Domnească. Era destul de vesel, cu o sacoşă de plastic în mînă. Ne zice relaxat că vine de la Spitalul TBC, că l-au găsit ăia cu cancer la plămîni. Cum ne arsesem de multe ori cu minciunile lui, i-am zis, Titi, tu iar n-ai bani de rachiu, umbli cu prostii! Nu, nene, serios! Şi scoate din pungă nişte hîrtii cu parafe medicale, chestii... Nu ne-am uitat cu atenţie pe ele, ni se părea cam morbid, începusem să-l credem. Şi ce şanse mai ai? Păi, mi-au zis doctorii că mai trăiesc vreun an. Vai, poete, şi eşti aşa de bine dispus după o asemenea veste? Ei, asta e, beau, fumez, măcar să mă simt bine cît mai am de trăit. Noi am priceput aluzia şi i-am dat de niste vodculiţe, să mai prindă şi el cîteva clipe fericite pe lumea asta. N-a avut Titi cancer la plămîni cum n-are prostată statuia lui I.C.Bratianu de la Elice!
Era inevitabil să nu dau de Panait Căpăţînă prin piaţa mare, mereu în căutare de una mică şi-o papiruşcă moka. Odată, îl văd de la distanţă lîngă un grătar de mici. Era cu spatele la mine. L-am ocolit şi am intrat într-un magazin de chinezării. Cumpăr ceva şi cînd să ies, Titi era deja postat în uşă, tot numa' zîmbet. Salut, măi Marian, n-ai şi tu de una mică? Cum să zici că n-ai unui om cu atîtea decese în familie şi care a supravietuit vitejeşte unor boli cumplite. Şi erou pe deasupra, cu diplomă semnata chiar de Ion Iliescu. Peste ceva timp, îmi zice Marian Alexandru că i-a spus Titi că a murit Stela, soră-sa. Fugi de-aici! I-ai dat de-o haraşpincă în memoria ei? I-am dat! Ei, ţi-ai făcut şi tu o pomană, dar eu cred că Stela e bine mersi. În ianuarie anul acesta, cînd mă îndreptam spre aeroport să plec în Franţa, mă sună Ion Zimbru. Mai Marian, îţi dau o veste tristă, a murit Panait Căpăţînă. Haide, bre, mă laşi, pe ăsta nu-l mai cred nici dacă-i văd numele pe cruce! Eşti sigur? Mi-au zis mai mulţi. L-ai văzut tu mort? Nu. Ei, du-te să te convingi, apoi să mă ţii şi pe mine la curent, că tare mă tem că-i o nouă farsă de-a lui. Nu era, Titi chiar murise. Cică a venit în starea lui naturală de beţie, a urcat scările spre apartament, a căzut pe spate şi s-a lovit foarte tare la cap. Pînă la urmă, gravitaţia i-a venit de hac. Am aflat apoi că soră-sa Stela chiar murise şi ea. De unde făcuse glume cu moartea ani de zile, se hotărîse aia cu coasa să-l ia în serios pe poet. Dar zău că era simpatic şi merita toate vodcile din lumea asta mai săracă puţin de cînd Titi s-a dus. Dacă a nimerit ca Ivan Turbincă la huleaiuri şi tabacioc, cred că-i mulţumit, doar dacă nu i-a făcut cineva bucata şi l-a dus dincolo, unde-i mireasmă de tămîie şi veşnică plictiseală pentru un poet însetat ca el.